detergentobisnuit

    Ieri a fost 22 februarie. Nu a fost o zi cine stie ce, nu a fost soare, ba chiar a si plouat si norii au cam stat apasat pe noi. Desi am stiut,nu am putut sa constientizez  : azi a fost ultima zi. Nu doar de radioterapie, ci pur si simplu ultima zi. Ultima zi de care parca nici nu am putut sa ma bucur cu adevarat. Ultima zi…dintr-un sir care nu a inceput o data cu venirea mea in America, ci undeva intr-o zi frumoasa, calda, de iunie. Au urmat semne de intrebare, nesiguranta, analize, si radiografii. Apoi o operatie. Tin si acum minte cum stateam cu tata la Militar, in holul de la Chirurgie II si ma cacam de frica pe mine, iar el incerca sa-mi distraga atentia povestindu-mi lucruri pe care nu mi le-ar fi povestit altfel niciodata. Au urmat cateva saptamani de asteptare, vreo 2-3 la numar, dupa care a venit si raspunsul. Nu pot sa spun ca a fost chiar neasteptat, intrucat fusesem cumva pregatit incetul cu incetul de cei care banuiau. 

    Imi aduc aminte ca o data, demult, cand eram mai mic, am auzit cuvantul citostatice. Patru luni s-au scurs impreuna cu acest cuvant. Dupa care am stat. Si asteptarea m-a rasplatit cu 2 luni in minus. 2 luni fara chimioterapie care mi s-au parut aur. Dupa care am stat din nou. O asteptare care aproape te imbolnaveste. In final, radioterapia. Alte 2 saptamani jumate. Timpul pare ca s-a dilatat. Din saptamana in saptamana, peste X luni jumate, inca Y ore…timpul pare ca nu se mai termina. Si totusi, ieri s-a terminat. A fost ultima zi.

    Ieri a fost 22 februarie. Nu a fost o zi cine stie ce, nu a fost soare, ba chiar a si plouat si norii au cam stat apasat pe noi. Desi am stiut,nu am putut sa constientizez  : azi a fost ultima zi. Nu doar de radioterapie, ci pur si simplu ultima zi. Ultima zi de care parca nici nu am putut sa ma bucur cu adevarat. Ultima zi…dintr-un sir care nu a inceput o data cu venirea mea in America, ci undeva intr-o zi frumoasa, calda, de iunie. Au urmat semne de intrebare, nesiguranta, analize, si radiografii. Apoi o operatie. Tin si acum minte cum stateam cu tata la Militar, in holul de la Chirurgie II si ma cacam de frica pe mine, iar el incerca sa-mi distraga atentia povestindu-mi lucruri pe care nu mi le-ar fi povestit altfel niciodata. Au urmat cateva saptamani de asteptare, vreo 2-3 la numar, dupa care a venit si raspunsul. Nu pot sa spun ca a fost chiar neasteptat, intrucat fusesem cumva pregatit incetul cu incetul de cei care banuiau. 

    Imi aduc aminte ca o data, demult, cand eram mai mic, am auzit cuvantul citostatice. Patru luni s-au scurs impreuna cu acest cuvant. Dupa care am stat. Si asteptarea m-a rasplatit cu 2 luni in minus. 2 luni fara chimioterapie care mi s-au parut aur. Dupa care am stat din nou. O asteptare care aproape te imbolnaveste. In final, radioterapia. Alte 2 saptamani jumate. Timpul pare ca s-a dilatat. Din saptamana in saptamana, peste X luni jumate, inca Y ore…timpul pare ca nu se mai termina. Si totusi, ieri s-a terminat. A fost ultima zi.

    Am vazut multe filme de cand sunt aici. La televizor, pe DVD, si la cinema. De fapt, mersul la cinematograf a fost una din cele mai simple si mai frumoase bucurii pe care le-am trait de cand sunt aici(apropos, am intrat in a3a luna..) Si nu pentru ca nu au fost lucruri frumoase de facut pe aici, dar acolo, in sala, singur, cu lumina stinsa ma simteam in siguranta, ma simteam linistit si impacat cu mine, dar mai ales, ma simteam fericit.            

    De cele mai multe ori imi iau floricele-meniu mare ca sa pot sa beneficiez de free-refill. Imi iau punga si sucul si pornesc spre sala indicata pe bilet. Nu exista loc. Ma asez unde vreau, deobicei pe la mijloc, usor lateral. Floricelele cele mai multe le mananc in timpul reclamelor, pt ca in timpul filmului rontaitul acopera sunetul, si, nefiind subtitrare, trebuie sa fiu atent la replici. Incepe filmul, iar sala ramane luminata doar de ecranul gigant. Pe acelasi rand cu mine sunt doua fete foarte frumoase dar nu pot sa le vad decat atunci cand ecranul se lumineaza foarte tare, asa ca renunt si incep sa ma uit doar la ecran. Intru in poveste.

    Prima data a fost "Charlie Wilson’s War". Apoi "The Bucket list". Au continuat apoi "I am legend", "Michael Clayton", "There will be blood", "Sweeney Todd" si "Juno". Toate filme de Oscar-chiar la propriu, ca doar sunt nominalizate.

   Recunosc, cu "Bucket list" pot sa fiu subiectiv, pentru ca, pe undeva, m-am identificat cu povestea si era cat pe ce sa plang la sfarsit. Ultimul si cel mai recent vazut, "Juno" pune pe masa mult umor, replici scurte, dialog inteligent, un rol extrem de bine jucat de personajul principal, care a fost deja rasplatit cu o nominalizare pt cea mai buna actrita, si o coloana sonora vie, fresh, genul de coloana sonora care te face sa google melodiile dupa ce iesi de la film si ajungi acasa. Nu vreau sa spun mai mult pentru ca sunt altii care cred ca se pricep mai bine ca mine. Pentru mine cel putin, nu a fost genul de comedie la care sa ma pis pe mine de ras, desi replicile sunt extrem de amuzante, ci mai mult genul de film care iti "lift the spirits high" dupa ce iesi din sala si care te face sa zambesti si cand esti in masina, in drum spre casa, demult dupa ce genericul de final a rulat in alb si negru.

    Cand am iesit, tata ma astepta sa ma ia. Stiu ca m-am bucurat neasteptat cand  l-am vazut in hol…si bineinteles, in masina,   am zambit… 

 

 

 

 

    Am vazut multe filme de cand sunt aici. La televizor, pe DVD, si la cinema. De fapt, mersul la cinematograf a fost una din cele mai simple si mai frumoase bucurii pe care le-am trait de cand sunt aici(apropos, am intrat in a3a luna..) Si nu pentru ca nu au fost lucruri frumoase de facut pe aici, dar acolo, in sala, singur, cu lumina stinsa ma simteam in siguranta, ma simteam linistit si impacat cu mine, dar mai ales, ma simteam fericit.            

    De cele mai multe ori imi iau floricele-meniu mare ca sa pot sa beneficiez de free-refill. Imi iau punga si sucul si pornesc spre sala indicata pe bilet. Nu exista loc. Ma asez unde vreau, deobicei pe la mijloc, usor lateral. Floricelele cele mai multe le mananc in timpul reclamelor, pt ca in timpul filmului rontaitul acopera sunetul, si, nefiind subtitrare, trebuie sa fiu atent la replici. Incepe filmul, iar sala ramane luminata doar de ecranul gigant. Pe acelasi rand cu mine sunt doua fete foarte frumoase dar nu pot sa le vad decat atunci cand ecranul se lumineaza foarte tare, asa ca renunt si incep sa ma uit doar la ecran. Intru in poveste.

    Prima data a fost "Charlie Wilson’s War". Apoi "The Bucket list". Au continuat apoi "I am legend", "Michael Clayton", "There will be blood", "Sweeney Todd" si "Juno". Toate filme de Oscar-chiar la propriu, ca doar sunt nominalizate.

   Recunosc, cu "Bucket list" pot sa fiu subiectiv, pentru ca, pe undeva, m-am identificat cu povestea si era cat pe ce sa plang la sfarsit. Ultimul si cel mai recent vazut, "Juno" pune pe masa mult umor, replici scurte, dialog inteligent, un rol extrem de bine jucat de personajul principal, care a fost deja rasplatit cu o nominalizare pt cea mai buna actrita, si o coloana sonora vie, fresh, genul de coloana sonora care te face sa google melodiile dupa ce iesi de la film si ajungi acasa. Nu vreau sa spun mai mult pentru ca sunt altii care cred ca se pricep mai bine ca mine. Pentru mine cel putin, nu a fost genul de comedie la care sa ma pis pe mine de ras, desi replicile sunt extrem de amuzante, ci mai mult genul de film care iti "lift the spirits high" dupa ce iesi din sala si care te face sa zambesti si cand esti in masina, in drum spre casa, demult dupa ce genericul de final a rulat in alb si negru.

    Cand am iesit, tata ma astepta sa ma ia. Stiu ca m-am bucurat neasteptat cand  l-am vazut in hol…si bineinteles, in masina,   am zambit… 

 

 

 

 

Se vede ca am prea mult timp liber la dispozitie…jocul actoricesc si trairea melodiei e cea mai tare! Enjoy! 

Se vede ca am prea mult timp liber la dispozitie…jocul actoricesc si trairea melodiei e cea mai tare! Enjoy! 

Mersi Ingrid, i miss you guys (+multi si multe care nu apar in video)

 

Mersi Ingrid, i miss you guys (+multi si multe care nu apar in video)

 

   Mi-a lipsit scrisul. Dar nu aveam cum sa scriu, mai ales ca nu aveam Ce sa scriu.Toti intrebau cand, unde, ce si cum, de ce sau de ce nu si nu aveam nici un raspuns. De fapt, aveam un raspuns si ala era "nu stiu".(nu stiu,frate-cand eram iritat) Au fost 2 saptamani de cautari, de consultari, pentru a stabili care e varianta cea mai buna. Cat timp? Unde? Cat costa? Cati Gy? Ce riscuri?Cat de mari? In sfarsit, s-a ales : Scripps Green Hospital, San Diego.Doctorul e super simpatic, e indian, il cheama Tripuraneni si asistenta lui ii spune doctar Tripanini- pt ca e mai simplu de pronuntat,cred. Tipul e super calificat, super tare iar aparatura de ultima generatie.

   24-25 de grey, 12 zile asezate pe 2 saptamani jumate. Efecte secundare acum, dar mai ales in viitor, aproape nule. Toate argumentele sa raman optimist. Trebuie sa cred. Nu pot sa traiesc restul vietii cu frica ca se poate intampla ceva rau. Nu. Am incredere. De fapt, asta a fost unul din aspectele pentru care am ales Scripps. "Doctor Tripanini" mi-a dat incredere. Incredere ca dupa ce termin si acest tratament pot sa pun punct definitiv acestui capitol si sa incep altul nou. Sau chiar o noua carte.

    Ok, daca pana acum vi s-a parut ca am fost demn, iata ca incep lamentarile: mi-e dor de Bubu, de bunici, de casa mea, de intersectia Calea Victoriei cu Elisabeta, de oamenii care imi sunt prieteni, de shaorma de la Piata George Cosbuc, de cautat loc de parcare pe la Povernei..prea multi de "de", pe urma chiar devin penibil.

    Weekendul trecut am fost la Mammoth, la ski. si..a fost un vis..am fost pe schiuri dupa mai bine de un an..si chiar daca sunt mai gras si mai ruginit, i still got it! It’s in me! ..a fost ca un strigat de welcome back care mi se dadea. A fost si soare, a fost si furtuna de zapada, dar am ramas pe schiuri si am tot alunecat la vale.Pana luni.

    "si vlad, sa mai scrii:) in pizda matii, sorry for my french, dar ai cu ce frateeee!"

–m-am conformat. 

 

 

 

   Mi-a lipsit scrisul. Dar nu aveam cum sa scriu, mai ales ca nu aveam Ce sa scriu.Toti intrebau cand, unde, ce si cum, de ce sau de ce nu si nu aveam nici un raspuns. De fapt, aveam un raspuns si ala era "nu stiu".(nu stiu,frate-cand eram iritat) Au fost 2 saptamani de cautari, de consultari, pentru a stabili care e varianta cea mai buna. Cat timp? Unde? Cat costa? Cati Gy? Ce riscuri?Cat de mari? In sfarsit, s-a ales : Scripps Green Hospital, San Diego.Doctorul e super simpatic, e indian, il cheama Tripuraneni si asistenta lui ii spune doctar Tripanini- pt ca e mai simplu de pronuntat,cred. Tipul e super calificat, super tare iar aparatura de ultima generatie.

   24-25 de grey, 12 zile asezate pe 2 saptamani jumate. Efecte secundare acum, dar mai ales in viitor, aproape nule. Toate argumentele sa raman optimist. Trebuie sa cred. Nu pot sa traiesc restul vietii cu frica ca se poate intampla ceva rau. Nu. Am incredere. De fapt, asta a fost unul din aspectele pentru care am ales Scripps. "Doctor Tripanini" mi-a dat incredere. Incredere ca dupa ce termin si acest tratament pot sa pun punct definitiv acestui capitol si sa incep altul nou. Sau chiar o noua carte.

    Ok, daca pana acum vi s-a parut ca am fost demn, iata ca incep lamentarile: mi-e dor de Bubu, de bunici, de casa mea, de intersectia Calea Victoriei cu Elisabeta, de oamenii care imi sunt prieteni, de shaorma de la Piata George Cosbuc, de cautat loc de parcare pe la Povernei..prea multi de "de", pe urma chiar devin penibil.

    Weekendul trecut am fost la Mammoth, la ski. si..a fost un vis..am fost pe schiuri dupa mai bine de un an..si chiar daca sunt mai gras si mai ruginit, i still got it! It’s in me! ..a fost ca un strigat de welcome back care mi se dadea. A fost si soare, a fost si furtuna de zapada, dar am ramas pe schiuri si am tot alunecat la vale.Pana luni.

    "si vlad, sa mai scrii:) in pizda matii, sorry for my french, dar ai cu ce frateeee!"

–m-am conformat.